Acum e momentul pentru o lecție de bună purtare?

“Children make us into adults”, zice proverbul englezesc. Poate că asta se vede mai ales când ne fac să trecem prin situații inedite. Când se tăvălesc pe jos, când răspund nu tocmai cuviincios profesorului, când fac câte o boacănă.

Și, de obicei, primesc două tipuri de răspuns:

  1. fie sunt „certați”
  2. fie sunt ignorați

Ca adulți, am învățat să izolăm anumite informații, să facem o selecție din tot ceea ce vine înspre noi. Ei bine, copiii absorb tot felul de informații, de peste tot, fără filtre, încercând să facă conexiunile între acele informații și experiența lor de zi cu zi.
Și, atunci cum ar fi mai bine să reacționez?

Dându-le tot timpul cât mai multe informații relevante despre ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Care e momentul cel mai bun pentru o lecție de bună purtare?

Momentul cel mai bun pentru asemenea învățăminte e rareori momentul când ceva neașteptat se întâmplă. Putem să îi pregătim pe copii indirect pentru anumite situații dându-le mici lecții înainte sau după experiențe noi, fără să ne transformăm în declamatorii unui discurs despre morală.

Poate dacă am vorbi înainte despre “cum să spunem nu într-un mod respectuos,” sau “cum trebuie să urmăm instrucțiunile profesorului”, momentul neascultatului profesorului s-ar transforma într-un “reminder” al lucrurilor deja discutate.

Înainte de a pune un copil într-o situație complet nouă, față de care nu știe cum să reacționeze, pregătiți-l. Gândiți-vă de ce informații ar avea el nevoie pentru ca acea situație să se transforme într-o experiență reușită. Dar, pentru asta trebuie să ne asigurăm că atât părinții cât și profesorii au așteptări realiste de la el.

Un moment bun pentru o lecție de bună purtare este un moment neplanificat, un moment când observăm, să spunem, un comportament dezirabil și îl subliniem folosindu-l ca pe un instrument de învățare pentru a extinde contextul învățării, făcând conexiuni cu alte exemple sau situații relevante.

Momentul bun pentru lecție este contextul acela plin de sens pe care îl folosești ca să introduci sau să extinzi ceva ce vrei ca acel copil să înțeleagă sau să deprindă. E un context în care recunoști o atitudine sau un comportament de dorit, atragi atenția asupra lui, făcând conexiuni cu alte momente asemănătoare. E un context care dă sens și altor momente viitoare.

Să asculți și să observi comportamentul unui copil este foarte important. Neplanificarea este, dacă vreți, esența momentului bun pentru o lecție de comportament. Totul se reduce la vorbitul despre ce se întâmplă, vorbitul ca parte din procesul trecerii printr-o experiență. Este spontan și antrenează deopotrivă entuziasmul adultului și al copilului, dând o notă personală, dar mai ales relevantă contextului învățării.

 

Așadar, când e bine să învățăm?

Tot timpul și cu fiecare moment care se ivește. Peste tot și în multe moduri.

 

Da, copiii vor fi întotdeauna copii și vor da naștere unor momente delicate. Să fii pregătit tot timpul e imposibil, iar să găsești oportunități adecvate pentru învățare poate doar să atenueze noutatea situației în care te găsești. Dar „boacăna” va face cu siguranță deliciul prietenilor și nepoților. Și al tău, cu cât vei înainta în vârstă!

Curajul de a greși

Din categoria „pay it forward”, aș vrea să dau mai departe o postare de pe copyblogger.com despre „curajul de a greși”, așa că am decis să vă redau în câteva cuvinte o parte dintre adevărurile (biased!) regăsite acolo.

Obișnuiam să cred că a avea dreptate este un mare lucru. Un lucru important.

Să spui ce trebuie, să faci lucrurile cum trebuie, să fii atunci când trebuie acolo unde trebuie. Am crezut un timp că toate aceste lucruri sunt absolut necesare pentru a avea succes în viață.

Dacă vrei ca oamenii să te respecte, trebuie să spui ce trebuie, nu? Dacă vrei ca ei să stea în preajma ta, trebuie să le fii pe plac? Pentru că avem tendința să ne conformăm standardului. Conformitatea cu standardul este tot ceea ce contează la un anumit moment dat în viață. Să faci ce trebuie, să citești cărțile care trebuie, să te duci la școala care trebuie.

Ceea ce nimeni nu ne subliniază este costul acestei conformități. Da, e adevărat, îți atrage după sine aprobarea celorlalți, dar uneori până în punctul de a te pierde pe tine, de a pierde din vedere cine ești tu de fapt.

Să ai dreptate sau să greșești? Oamenii sunt atenți sau îi urmăresc cu atenție numai pe cei care au dreptate, iar atotștiutorii, oamenii care au tot timpul răspunsuri sigure la ei sunt apreciați.

Și totuși, aș vrea să vă vorbesc acum drespre acei oameni care au curajul de a greși. De a sta să se gândească. De a nu ști să răspundă pe loc. Faptul că au curaj nu înseamnă că nu le mai e frică că vor fi catalogați drept neștiutori. Ci doar că au reușit să o stăpânească sau să treacă peste ea pentru că vor să poată să își asume răspunsul. Fie și greșit. Aș vrea să vă vorbesc despre oamenii care nu acceptă conformitatea sau care o pun sub semnul întrebării, care o subminează și își iau timpul să răsucească o idee pe toate părțile. Oamenii care se îndoiesc de idei, le întorc pe dos, le repoziționează. Oamenii care au curajul să fie diferiți.

Prin diferență nu înțeleg oamenii care o caută voit, care vor să șocheze cu orice preț, care sunt diferiți doar de dragul de a fi diferiți. Ci oamenii care au curajul să încerce și să greșească.

Cred că „a avea dreptate” și „a greși” sunt noțiuni care acum nu mai funcționează decât în ghilimele. Pentru că, în fiecare zi, ideile valide sunt infirmate și viceversa. Cu fiecare zi care trece, noi decidem să le alocăm o altă definiție și un alt sens. Însă avem și oportunitatea de a decide ce sens le dăm.

Pentru că prin ștergerea oricărui sens, unul nou e creat, prin desființarea unui standard, altul nou e legitimat. Este vorba despre un fel de deconstrucție creativă. A creative mortal engine.

Vor exista oameni care vor pune sub semnul întrebării ideile voastre? Sigur că da. Obstacolele sunt ceea ce vezi când pierzi din vedere ceea ce crezi, ceea ce simți, ceea ce vrei sau ceea ce ești. Leaderii reali sunt pro-activi, voluntari, chiar dornici de a nu fi plăcuți. Și asta nu  e o poză, ci doar prețul schimbării pe care ideile lor o impun.

 

Tu ai curajul să greșești? Ai curajul să dai un alt sens zile de mâine?

Be the CHANGE you want to see in the world

Mi-a venit în minte de curând ceva ce mi-a spus un coleg de-al meu de la Facultate care citise un sondaj despre fondurile europene. Că e de neînchipuit că rata de investiție la toate aceste fonduri direcționate către educație e de 10-20%. Sper să fi reținut greșit.

Și cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb cum e posibil să se fi băgat atâția bani în educație și, totuși, lucrurile să se schimbe atât de încet? De ce nu credem în lucrurile noi pe care le auzim, de ce nu suntem convinși că măcar unele dintre ele sunt bune și, în fine, de ce nu le implementăm? De ce altfel, după toate aceste lucruri auzite sau citite la traininguri, am mai aștepta Inspectoratul în Scrisoarea metodică să ne sublinieze cât sunt ele de importante pentru ca apoi noi să trecem la implementarea lor exclusiv datorită faptului că au fost menționate în Scrisoarea metodică? Ce validitate mai mare le oferă acest lucru mai mult decât faptul că eu, profesorul, CRED că sunt niște lucruri benefice pentru copii și le fac pentru că EU cred în ele? Îmi lipsesc punctele de comparație? Îmi lipsește perspectiva? Îmi lipsește credința că lucrurile se pot schimba?

V-ați pus vreodată întrebarea ca profesori: Ce schimbări aș vrea să văd în jurul meu? Ce rol vreau/pot să joc în acea schimbare?

O lege a fizicii ne dovedește că nimic nu se schimbă dacă nu acționăm, dacă nu facem ceva în această direcție. Totul începe de la o reprezentare, de la o proiecție, de la dorința ca lucrurile să fie altfel sau să se petreacă altfel la noi în clasă. Dar nu știm de unde să începem. Exact de acolo de unde a început: de la credință sau de la formularea clară a acestor credințe. De la credința că lucrurile ar trebui să se schimbe.

Iată cum a început pentru mine.

AM CREZUT în:

Elevi care iniţiază activităţi, care învaţă unii de la alţii, inclusiv de la profesor şi din întreg contextul în care se află, fie el educațional sau nu;

Elevi care învaţă şi dinamic, care pot experimenta prin toate simţurile;

Elevi care au timp şi spaţiu să exploreze idei şi pasiuni în profunzime;

Elevi care se simt în siguranţă fizic și emoțional, ceea ce îi transformă în elevi încrezători;

Elevi care învață în diferite moduri şi ritmuri, de peste tot și oricând;

Elevi care fac conexiuni în procesul lor de învăţare, pun creativ în practică ceea ce au învăţat şi reușesc apoi să transmită coerent şi relevant.

NU AM CREZUT în:

Sisteme de învățământ formale, rigide, cu întrebări şi structuri închise care nu îi lasă pe copii să descopere singuri;

Sisteme de învățământ în care toţi copiii fac aceleaşi activităţi, după aceleasi obiective educaţionale, fară diferenţiere;

Curricule încărcate până la refuz cu obiective educaţionale;

Învăţarea compartimentată, rutină fragmentată în orare ce nu lasă timp de a lucra și a descoperi în profunzime;

Activităţi excesiv ghidate (prea multe instrucţiuni, număr prea mare de activităţi ghidate de adult pâna la anularea personalitaţii);

Prea mult timp petrecut de copii cu activităţi care nu îi motivează;

Auxiliare curriculare rupte de realitate (manuale învechite etc).

(Și astăzi continui să cred și să nu cred în ele.)

De aici am început eu. De la schimbarea credințelor mele. De la răsturnarea PARADIGMEI care m-a construit. E uimitoare tendința noastră de a ne lăsa fermecați de PARADIGMA în interiorul căreia am crescut, ne-am construit și funcționăm. Cu nici un chip nu am pune la îndoială ideile cu care am crescut, ci doar căutăm argumente pentru a le susține.

Pentru mine, schimbarea a început cu mine. Cu mine și cu impactul pe care îl am asupra celor din jur. Cu schimbarea obiceiurilor și regândirea credințelor. Cu conștiința de sine, cu ceea ce sunt și ceea ce vreau să devin. Since this is not about BEING, but about BECOMING.

Jung susținea odată că „orice pas înainte, fiecare realizare a omenirii, a fost conectată cu un avans în conștiinta de sine.” C. G. Jung, Psychological Reflections

De aici cred că ar trebui să începem: cu noi, cu noi ca profesori, cu clarificarea gândurilor și reformularea credințelor noastre educaționale, cu ceea ce suntem, dar mai ales cu ceea ce vrem să devenim ca profesori. Nu neapărat cu pretenția marilor schimbări sau a marilor revoluții, dar cu conștiința, discernământul și responsabilitatea unui mâine. A unui mâine al cărui sens îl creăm noi. Astăzi. Fiecare din noi, lucrând asupra noastră, zi de zi, la propria noastră construcție de mâine.

Despre pro-activitate și alte cuvinte la modă

În viața de zi cu zi, auzim din ce în ce mai des cuvintele foarte la modă: “a fi pro-activ”. Suntem saturați de o lume corporatistă cu lemnăria limbajului aferent, care încearcă să ne remodeleze obiceiurile și comportamentele.
Și totuși … Un principiu fundamental al ființei umane, ne spune Stephen R. Covey, este următorul: între stimul și răspuns, există o breșă în care avem capacitatea de a ALEGE: „Between stimulus and response there is a space. In that space lies our freedom and power to choose our response. In those choices lie our growth and our happiness.”

Cum alegem este o combinație de conștiinta de sine, imaginație, conștiință și voință. Când atitudinea de a fi pro-activ ne intră în reflex, devenim responsabili de viețile noastre și de contextul nostru și luăm decizii care sunt bazate pe principii și reflecție.

Ca să fim tipul de părinți pe care ni i-am dori la rândul nostru, trebuie să acționăm pro-activ. Ce vreau să spun cu asta? Un părinte care gândește că are un copil gălăgios, dezordonat, căruia îi place să se murdărească și să facă nenumărate boacăne are tendința de a urmări în comportamentul copilului cu pricina exact acele tipuri de comportamente care îl deranjează.

La fel și cu profesorul: etichetele puse unui copil au tendința de a se transforma într-o serie de caracterizări împietrite care antrenează altele și altele. Problema este modul în care noi ALEGEM să ne uităm la problemă, ca să pornesc iar de la un citat al lui Covey.

Așadar alegem să:

  • gândim în etichete definitorii, ce pietrifică tipare comportamentale nedorite

sau să

  • gândim situația diferit, păstrând perspectiva și folosindu-ne imaginația.

Astfel, comportamentul copilului nu va deveni o profeție care se împlinește în timp ce căutăm alte și alte exemple care să ne dovedească faptul că avem dreptate. Poate ar trebui să încercăm să căutăm și acel tip de comportament care nu ne deranjează și care nu ne face să reacționăm la lucrurile care sunt “de așteptat”. Poate putem să acționăm înainte de a re-acționa!

Dacă vreți, haideți să luăm acest lucru ca “o gândire retrospectivă”, ca atunci când ne uităm la o situație extraordinară cu imaginație și umor, reacționând creativ, neașteptat. Cred că, de fapt, atunci când ne gândim că noi suntem adulții responsabili de copil și stăpâni pe situație, copilul de patru ani care ne “scotea din pepeni” ne transformă brusc în părinți/profesori mai eficienți și mai fericiți, cu un zâmbet înțelegător în colțul gurii.

Putem cădea victima acestui tip de gândire care caută eroarea, încercând să dăm vina pe soț, televiziune, jocurile video, prietenii copilului de la grădiniță/școală. Poate fi deconcertant dacă sugerezi unui părinte că poate alege dacă e cazul să fie supărat sau nu pe tipul de comportament al copilului său. Avem controlul asupra sentimentelor și atitudinilor noastre și chiar asupra modului în care ceilalți se poartă în jurul nostru. Ne construim împreună și unii pe alții. Fie că vrem sau nu, suntem deja puncte de reper pe care alții le acceptă sau resping. Dar, avem de ales.

Putem alege să acționăm în loc să reacționăm în fiecare zi.

Să fii pro-activ este un obicei. Un obicei la care putem lucra.

 

Versiunea revizuită a textului apărut inițial în SUPERBEBE:

http://www.superbebe.ro/articol_2054/pedagogul_raspunde__fii_pro_activ___alege_cum_sa_devii_parinte.html

What happened to your talent?

E un fapt recunoscut deja că problemele cu care se confruntă instituțiile şi organizaţiile de azi sunt generate de şcolile şi universităţile pe care le-am urmat. Majoritatea oamenilor părăsesc sistemul de educaţie fără să aibă prea mare legătură între ceea ce au învățat și ceea ce vor urma să facă sau între ceea ce fac și adevăratul lor potenţial creativ.

Cum ajung ei să rateze șansa de a deveni ei înșiși? Șansa de a-și identifica pasiunea, talentul și profesia care să spună ceva despre cine sunt ei? Sau ce se întâmplă cu ei pe măsură ce înaintează în vârstă? Cum ajung să creadă că nu mai pot fi creativi?

Actuala paradigmă educațională îi dislocă pe tineri din această matcă a creativitității. De la copii plini de idei ajung la tineri saturați de răspunsuri. De la curiozitate, la definiții. De la originalitate, la stereotipuri.

De ce trebuie tinerii încurajați să își urmeze talentul? Pentru a nu ajunge la o profesie unde vor face lucruri pur și simplu, ci la una care îi va ajuta să se re-găsească, să se cunoască și să afle lucruri noi despre ei și despre ce pot ei să facă.

Poate că trăim așa cum anunța Sir Ken Robinson în una dintre conferințele sale TED o criză a resurselor umane, datorată, la rândul ei, unei crize a educației, a paradigmei educaționale, mai bine spus.

Nu, nu este vorba, sublinia Sir Ken Robinson, despre o evoluție a sistemelor actuale de învățământ, ci de o re-voluție, de o trans-formare în altceva. E vorba de o trecere de la sistemul standardizat de educație la un sistem personlizat, care încurajează talente și pasiuni. O trecere de la un sistem mecanic, industrial, bazat pe linearitate și conformitate, la un sistem organic, bazat pe creștere naturală în funcție de circumstanțele date.

Nu, nu putem prezice rezultatul, dar cu siguranță putem crea condițiile propriei dezvoltări.

Train the teachers

Ministrul Funeriu menționa la un moment dat necesitatea unui sistem de a avea “resursă umană bine pregătită, corect selectată, just răsplătită”. Dar nu pot să nu mă întreb ce înseamnă “bine pregătită, corect selectată, just răsplătită”? Conform căror criterii? Cele actuale? Nu cred că evoluția sistemului existent poate aduce schimbarea dorită, ci doar o re-voluție a acestui sistem, o trans-formare de paradigmă.

Raportul McKinsey pentru evaluarea calității în școlile bune care se mențin în top sublinia 3 valori importante:

  1. Calitatea unui sistem educațional nu poate depăși calitatea profesorilor săi;
  2. Singurul mod prin care putem să ne îmbunătaţim rezultatele este să îmbunătaţim instruirea;
  3. Performanța se traduce prin succesul fiecărui copil.

Cu alte cuvinte, e important să ne asigurăm că:

  1. Ajung profesori oamenii pregătiți și, mai ales, potriviți pentru această meserie;
  2. Acești oameni au obișnuița să învețe tot timpul la rândul lor;
  3. Sistemul asigură cea mai bună instruire pentru fiecare dintre copii.

Capacitatea unui sistem de a atrage oamenii potriviţi ca profesori constă în viziunea despre statutul acestei profesii a celor ce recrutează. Este un fapt dovedit că şcolile  bune au sisteme de recrutare şi motivare a profesorilor mai eficiente decât celelalte şcoli. Și aș mai adăuga că datoria unui sistem educațional constă în înțelegerea rolului său de a se asigura că, atunci când un profesor intră în sala de clasă, el are materialele necesare, împreună cu cunostinţele, capacitatea şi motivarea de a duce fiecare copil un pas mai înainte decât cel pe care l-a făcut ieri. Și, la fel, mâine.

Ce cred eu despre statutul acestei profesii? Că este una dintre cele mai creative profesii  și mai delicate profesii. De ce creativă? Pentru că în fiecare zi creează condițiile apariției unor idei cărora trebuie să le păstreze potențialul de a deveni geniale. De ce delicată? Pentru că este vorba despre visele și încăpățânările unor tineri de a vedea dincolo de limitele realului știut. Este foarte ușor să îi îndepărtezi de potențialul lor creativ gândind că noi știm mai bine, că noi știm drumul pe care ei trebuie să îl urmeze, că noi avem răspunsurile la întrebările lor.

Și, iarăși mă întorc rotund la început! Sistemul românesc de învățământ nu se poate transforma decât prin valoarea profesorilor care vor intra în acest sistem, prin calitatea instruirii lor, prin acel plus valoare adus practicii profesionale.

Cred că de aici am putea începe, de la cursurile pentru profesori.

Mâine începe de azi

Sfârșitul depinde de început după cum și începutul depinde în egală măsură de sfârșit. Ce tip de persoană ne-am dori să fie copilul nostru? Ce calități am vrea sa aibe? Cum am vrea să se comporte? Care este profilul pe care l-am schița pentru copilul sau învățăcelul nostru? Și, nu în ultimul rând, cum am vrea să arate generația sau mentalitatea României de mâine?

După cum România de mâine începe AZI, așa și educația tânărului de mâine începe cu ACUM, cu NOI. Cu un exercițiu de responsabilitate.

Calitatea de a fi părinte, ca și cea de profesor e un proces continuu, determinat de un comportament constant, practicat și demostrat cu consecvență. Pe măsură ce devin mai expresivi și mai independenți, pe măsură ce nivelul curiozității și nevoia de activitate cresc, copiii ne propun un “challenge” pe lângă multe altele oferite de viață: cel al job-ului, al căsniciei, al relațiilor cu cei din jur etc. Însă, dacă știm ce vrem de la noi și de la ceilalți, cel mai probail putem să ne conturăm și un orizont de așteptări al comportamentelor copilului nostru. Cum ar trebui să procedăm?

Începând cu sfârșitul. Dacă cineva ne-ar pune să facem o listă cu ce ne-am dori de la copilul nostru în 10 minute, ne-ar fi destul de dificil. Nu ne apucăm să construim o casa fără schițe, nu? Dacă nu știm, nu spunem clar și nu valorificăm ceea ce contează pentru noi, de unde atunci să știe ceilalți? Cum transmitem acest lucru dacă nu prin ritm susținut, zilnic? Dacă nouă nu ne este clar, de ce ne-am aștepta ca celorlalți și, mai ales, copiilor să le fie clar?

Cei mai mulți părinți își doresc de la copiii lor, dincolo de partea academică, o parte comportamentală, care ține de planul personal, social și emoțional.

“Mi-aș dori ca fata mea/băiatul meu să aibe abilitatea:

– de a se bucura de viață,

– de a ști cum să comunice,

– de a putea forma relații și a ști cum să se integreze într-o comunitate,

– de a ști cum să-și valorifice punctele forte, nu numai ale sale, ci și ale celor din jur,

– de a putea să-și asume riscuri,

– de a ști cum să rezolve probleme,

– de a-și asuma responsabilități,

– de a ști cum să potenteze stresul și anxietatea și a-și găsi ritmul în care funcționează cel mai bine,

– de a-și construi o viață fericită cu momente de împlinire,

– de a fi creativ,

– de a ști ce vrea de la viață și ce vrea să facă cu ea, etc.”

Dacă vom întreba părinții ce își doresc pentru sau de la copiii lor, ei vor răspunde probabil: „Să fie fericiți!” Mai exact, cum putem traduce această „fericire”? Oare, în șansa de a deveni ei înșiși?

Nu, nu putem asigura rezultatul acestui profil, dar cu siguranță putem crea condițiile unei dezvoltări proprii.

Pentru ca un copil să poată internaliza comportamentele pe care ni le-am dori, trebuie să înceapă de la un model, chiar dacă acest lucru înseamnă pentru noi să reconsiderăm obiective, obiceiuri și comportamente, la rândul nostru. Nu ne putem aștepta să vedem la copiii noștri comportamente pe care noi înșine nu le avem, nu putem aștepta de la școală să facă minuni dacă profesorul din clasă nu practică aceste comportamente. Așa e firesc să pornesc la drum, având în minte sfârșitul, întrebându-mă cum mi-ar plăcea să fie copilul meu, ce tip de profesor vreau să aibe lângă el, ce model comportamental îi pot oferi eu însumi.

Și de vreme ce sfârșitul depinde la rândul lui de modul cum am început, să conștientizăm deci valorile pe care vrem să le imprimăm, ca profesori sau părinți, și să le detaliem și susținem în dinamica zilelor ce vor urma. Noi le putem da un exemplu de fericire copiilor noștri, arătându-le cum noi înșine știm să fim fericiți. Asta nu înseamnă că e o rețetă, ci doar o modalitate.

De unde și provocarea continuă cu noi înșine!

 

Versiunea revizuită a textului apărut inițial în SUPERBEBE:

http://www.superbebe.ro/articol_2053/pedagogul_raspunde__sa_incepem_cu_sfarsitul.html

Ușa întredeschisă

Să începem firesc cu…: SFÂRȘITUL!

Ca să știu cum să îmi declin pașii următori, îmi stabilesc unde vreau să ajung: “If you don’t know where you are going, any road will get you there”. Lewis Carroll

Sau în traducerea mea mundană: dacă eziți între o multitudine de drumuri, atunci poți fii sigur că nu vei ajunge nicăieri. Așa că m-am decis să îmi conturez drumul și, prin urmare, profilul auditoriului: părinți, profesori și novici în ale profesoratului. De ce așa de mulți? Pentru că mi se pare important să gândim integrat și să știm unii de alții. De ce așa de puțini? Pentru că sfera educației, pentru cei mai mulți dintre noi nu se traduce încă, din păcate, decât printr-un interes direct. Dar lucrurile încep să se schimbe. Au început deja.

Englezul are o vorbă: „Learning works best in meaningful contexts.” Deci, cred că e important să creăm acele contexte semnificative, care să dea și să genereze sens sau să „împingă o ușă întredeschisă” către schimbare, cum spune Marian Staș. De unde și rolul, sper, al acestui blog.

„Ușa întredeschisă” arată această nevoie de elemente coagulante care să submineze, să irumpă înăuntru sistemului, să împingă lucrurile înainte către schimbare. Schimbarea în educație.