Despre ezitarea unui părinte
Poate că sensul articolului dlui. Mihnea Măruță era altul decât cel din răspunsul pe care am să încerc să îl dau eu în rândurile de mai jos. Poate că autorul articolului urmărea altceva decât întrebarea la care m-am hotărât să răspund eu. Nu știu. Știu însă că, așa cum a fost formulată (“De ce vreau să-mi cresc copiii aici?”, http://adevarul.ro/news/societate/de-vreau-sa-mi-cresc-copiii-aici-1_50abd9457c42d5a663813b15/index.html)), întrebarea nu mi-a dat pace. Iar alegerea dintre “soluția individualistă” (aleg să nu îmi cresc copilul în România, pregătindu-l să devină un “cetățean global”), cum o numește dl. Măruță, și soluția “patriotică” sau “spirituală” (folosesc aceste două cuvinte fără nici un fel de conotație ironică sau depreciativă), sugerată în finalul articolului respectiv, nu mi s-a părut ușor de făcut – inclusiv sau, mai ales, dacă această ultimă alegere este făcută din perspectiva sacrificiului.
Retoric, spiritual, literar, comunitar, patriotic, răspunsul domnului Măruță este admirabil. Ca părinte însă, ezit. Ezit în a face o astfel de alegere. Ezit datorită mizei enorme pe care fiecare dintre noi o resimțim, pentru că este vorba de copii mei. Nu de o generație, nu de “viitorul României”. Sunt doi copii, concreți, reali, frumoși și minunați. Și sunt ai mei, ai celui căruia este pus în fața unei astfel de alegeri.
Or, pot eu să îi “sacrific” astfel, alegând să continui să îi educ în România? În țara în care “politica educațională” se schimbă anual, bianual, lunar sau chiar mai des? În care nimeni – nici măcar cadrele didactice, specialiștii în educație sau cei răspunzători de destinul educației românești – nu îți poate spune ție, ca părinte, ce și de ce se întâmplă în educația ori în sistemul educațional din România? Care sunt valorile “tari” ori viziunea ale acestui sistem (sau dacă există măcar, lucru de care mă îndoiesc adesea), care este relevanța acestora, coerența lor? Cum și pentru ce îi pregătește acest sistem pe copii noștri – concret, efectiv, zi de zi? Care este relevanța și folosul acestor valori și repere pe care orice sistem educațional național ar trebui să le aibă și să le promoveze pentru lumea în care trăim sau, mai bine zis, în care trăiesc și vor trăi copiii noștri? De ce schimbările “obiectivelor”, “metodelor” sau “strategiei naționale” sunt atât de dese și lipsite de orice logică, sens, coerență ori structură, încât singura concluzie pe care o poți avea ca părinte sau ca simplu observator nu poate fi aceea decât a unei “zappări” instituționale, haotice și decerebrate?
Se prespune (sau este doar o iluzie a mea?) că învățământul românesc, asemeni oricărui sistem de învățământ din lumea aceasta, cultivă și încurajează valorile comunității din care face parte. Că aceste valori sunt comune, sunt compatibile, coerente și relevante pentru lumea din care acești copii fac parte și în care, mai târziu, se vor integra ca adulți. Dar valorile clamate de școală sunt anulate, disprețuite și ironizate de însăși comunitate respectivă. În fiecare zi, pe stradă, la locul de muncă, în instituțiile publice, în mass media. Ca și cum ar exista o schizofrenie radicală, o “bulversare a valorilor” (pentru a relua o sintagmă recentă) între ceea ce sistemul educațional afirmă (dar nu face) și “valorile” vieții de zi cu zi în România.
Or, revenind la întrebarea inițială, pot înțelege un sacrificiu, inclusiv acela de a continua să-mi cresc copii în România, dacă acest sacrificiu are sens. Adică, dacă există speranță. Speranță că sistemul se poate schimba, că valorile în care înțeleg să îmi educ și să îmi cresc copiii sunt recunoscute, respectate și încurajate de comunitatea în care acești se vor integra. Nu sunt un naiv să îmi doresc ca toate aceste valori să fie integral împărtășite de toți concetățenii mei. Ori de sistemul sau instituțiile țării mele. Dar nici nu sunt – sau nu îmi (mai) permit să fiu – un “idealist” care să ignore realitatea din jur: că sistemul educațional din România este refractar la orice schimbare, evoluție ori progres vizibile, coerente și palpabile; că orice schimbare întâmpină o rezistență acerbă, fiind, în cel mai fericit caz, importarea unor “forme fără fond”; că totul se petrece exasperant de încet, incredibil de greu, cu eforturi nejustificate și, cel mai dramatic, cu perspectiva constantă a unei involuții și degradări iminente; că “valorile” școlii nu mai sunt defel valorile comunității; că, fiind educați în România, copiii mei nici nu vor fi pregătiți să fie “cetățenii globali” și nici nu vor fi “cetățenii români” pe care mi-i doresc. Vreau să fiu bine înțeles: aș accepta ca ei să fie chiar și niște marginali în România, alături de alți marginali, puțini, dar admirabili, pe care i-am întâlnit aici. Dar nu cred că aș putea alege ca ei să fie niște exilați în societate, în comunitatea despre ale cărei “valori” am vorbit mai sus și pe care nu le împărtășesc. Mi-e teamă, astăzi, că speranța mea – atunci când am ales să îi cresc în România – a fost o iluzie, o greșeală, că vor face parte dintr-o altă (a câta, oare?) generație “de sacrificiu”, că acest sacrificiu este fără sens și că nu pot alege ȘI pentru copii mei, astfel cum pârinții mei au ales pentru mine, să le sacrific dreptul la fericire, dreptul de a avea un destin frumos și demn, să le retez șansa de împlinire individuală, șansa de a deveni ceea ce pot și își doresc într-o comunitate care să le permită această șansă, într-o comunitate care să le recunoscă, sprijine și încurajeze vocația individuală a fiecăruia dintre ei. Și, apoi, să îi admire.
Cum spuneam: ezit. Ezit să fac un astfel de sacrificiu cu copii mei. Ezit să aleg să îi sacrific.
