Posts

Despre ezitarea unui părinte

Poate că sensul articolului dlui. Mihnea Măruță era altul decât cel din răspunsul pe care am să încerc să îl dau eu în rândurile de mai jos. Poate că autorul articolului urmărea altceva decât întrebarea la care m-am hotărât să răspund eu. Nu știu. Știu însă că, așa cum a fost formulată Read more

Acum e momentul pentru o lecție de bună purtare?

“Children make us into adults”, zice proverbul englezesc. Poate că asta se vede mai ales când ne fac să trecem prin situații inedite. Când se tăvălesc pe jos, când răspund nu tocmai cuviincios profesorului, când fac câte o boacănă.

Și, de obicei, primesc două tipuri de răspuns:

  1. fie sunt „certați”
  2. fie sunt ignorați

Ca adulți, am învățat să izolăm anumite informații, să facem o selecție din tot ceea ce vine înspre noi. Ei bine, copiii absorb tot felul de informații, de peste tot, fără filtre, încercând să facă conexiunile între acele informații și experiența lor de zi cu zi.
Și, atunci cum ar fi mai bine să reacționez?

Dându-le tot timpul cât mai multe informații relevante despre ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Care e momentul cel mai bun pentru o lecție de bună purtare?

Momentul cel mai bun pentru asemenea învățăminte e rareori momentul când ceva neașteptat se întâmplă. Putem să îi pregătim pe copii indirect pentru anumite situații dându-le mici lecții înainte sau după experiențe noi, fără să ne transformăm în declamatorii unui discurs despre morală.

Poate dacă am vorbi înainte despre “cum să spunem nu într-un mod respectuos,” sau “cum trebuie să urmăm instrucțiunile profesorului”, momentul neascultatului profesorului s-ar transforma într-un “reminder” al lucrurilor deja discutate.

Înainte de a pune un copil într-o situație complet nouă, față de care nu știe cum să reacționeze, pregătiți-l. Gândiți-vă de ce informații ar avea el nevoie pentru ca acea situație să se transforme într-o experiență reușită. Dar, pentru asta trebuie să ne asigurăm că atât părinții cât și profesorii au așteptări realiste de la el.

Un moment bun pentru o lecție de bună purtare este un moment neplanificat, un moment când observăm, să spunem, un comportament dezirabil și îl subliniem folosindu-l ca pe un instrument de învățare pentru a extinde contextul învățării, făcând conexiuni cu alte exemple sau situații relevante.

Momentul bun pentru lecție este contextul acela plin de sens pe care îl folosești ca să introduci sau să extinzi ceva ce vrei ca acel copil să înțeleagă sau să deprindă. E un context în care recunoști o atitudine sau un comportament de dorit, atragi atenția asupra lui, făcând conexiuni cu alte momente asemănătoare. E un context care dă sens și altor momente viitoare.

Să asculți și să observi comportamentul unui copil este foarte important. Neplanificarea este, dacă vreți, esența momentului bun pentru o lecție de comportament. Totul se reduce la vorbitul despre ce se întâmplă, vorbitul ca parte din procesul trecerii printr-o experiență. Este spontan și antrenează deopotrivă entuziasmul adultului și al copilului, dând o notă personală, dar mai ales relevantă contextului învățării.

 

Așadar, când e bine să învățăm?

Tot timpul și cu fiecare moment care se ivește. Peste tot și în multe moduri.

 

Da, copiii vor fi întotdeauna copii și vor da naștere unor momente delicate. Să fii pregătit tot timpul e imposibil, iar să găsești oportunități adecvate pentru învățare poate doar să atenueze noutatea situației în care te găsești. Dar „boacăna” va face cu siguranță deliciul prietenilor și nepoților. Și al tău, cu cât vei înainta în vârstă!

Despre pro-activitate și alte cuvinte la modă

În viața de zi cu zi, auzim din ce în ce mai des cuvintele foarte la modă: “a fi pro-activ”. Suntem saturați de o lume corporatistă cu lemnăria limbajului aferent, care încearcă să ne remodeleze obiceiurile și comportamentele.
Și totuși … Un principiu fundamental al ființei umane, ne spune Stephen R. Covey, este următorul: între stimul și răspuns, există o breșă în care avem capacitatea de a ALEGE: „Between stimulus and response there is a space. In that space lies our freedom and power to choose our response. In those choices lie our growth and our happiness.”

Cum alegem este o combinație de conștiinta de sine, imaginație, conștiință și voință. Când atitudinea de a fi pro-activ ne intră în reflex, devenim responsabili de viețile noastre și de contextul nostru și luăm decizii care sunt bazate pe principii și reflecție.

Ca să fim tipul de părinți pe care ni i-am dori la rândul nostru, trebuie să acționăm pro-activ. Ce vreau să spun cu asta? Un părinte care gândește că are un copil gălăgios, dezordonat, căruia îi place să se murdărească și să facă nenumărate boacăne are tendința de a urmări în comportamentul copilului cu pricina exact acele tipuri de comportamente care îl deranjează.

La fel și cu profesorul: etichetele puse unui copil au tendința de a se transforma într-o serie de caracterizări împietrite care antrenează altele și altele. Problema este modul în care noi ALEGEM să ne uităm la problemă, ca să pornesc iar de la un citat al lui Covey.

Așadar alegem să:

  • gândim în etichete definitorii, ce pietrifică tipare comportamentale nedorite

sau să

  • gândim situația diferit, păstrând perspectiva și folosindu-ne imaginația.

Astfel, comportamentul copilului nu va deveni o profeție care se împlinește în timp ce căutăm alte și alte exemple care să ne dovedească faptul că avem dreptate. Poate ar trebui să încercăm să căutăm și acel tip de comportament care nu ne deranjează și care nu ne face să reacționăm la lucrurile care sunt “de așteptat”. Poate putem să acționăm înainte de a re-acționa!

Dacă vreți, haideți să luăm acest lucru ca “o gândire retrospectivă”, ca atunci când ne uităm la o situație extraordinară cu imaginație și umor, reacționând creativ, neașteptat. Cred că, de fapt, atunci când ne gândim că noi suntem adulții responsabili de copil și stăpâni pe situație, copilul de patru ani care ne “scotea din pepeni” ne transformă brusc în părinți/profesori mai eficienți și mai fericiți, cu un zâmbet înțelegător în colțul gurii.

Putem cădea victima acestui tip de gândire care caută eroarea, încercând să dăm vina pe soț, televiziune, jocurile video, prietenii copilului de la grădiniță/școală. Poate fi deconcertant dacă sugerezi unui părinte că poate alege dacă e cazul să fie supărat sau nu pe tipul de comportament al copilului său. Avem controlul asupra sentimentelor și atitudinilor noastre și chiar asupra modului în care ceilalți se poartă în jurul nostru. Ne construim împreună și unii pe alții. Fie că vrem sau nu, suntem deja puncte de reper pe care alții le acceptă sau resping. Dar, avem de ales.

Putem alege să acționăm în loc să reacționăm în fiecare zi.

Să fii pro-activ este un obicei. Un obicei la care putem lucra.

 

Versiunea revizuită a textului apărut inițial în SUPERBEBE:

http://www.superbebe.ro/articol_2054/pedagogul_raspunde__fii_pro_activ___alege_cum_sa_devii_parinte.html

Mâine începe de azi

Sfârșitul depinde de început după cum și începutul depinde în egală măsură de sfârșit. Ce tip de persoană ne-am dori să fie copilul nostru? Ce calități am vrea sa aibe? Cum am vrea să se comporte? Care este profilul pe care l-am schița pentru copilul sau învățăcelul nostru? Și, nu în ultimul rând, cum am vrea să arate generația sau mentalitatea României de mâine?

După cum România de mâine începe AZI, așa și educația tânărului de mâine începe cu ACUM, cu NOI. Cu un exercițiu de responsabilitate.

Calitatea de a fi părinte, ca și cea de profesor e un proces continuu, determinat de un comportament constant, practicat și demostrat cu consecvență. Pe măsură ce devin mai expresivi și mai independenți, pe măsură ce nivelul curiozității și nevoia de activitate cresc, copiii ne propun un “challenge” pe lângă multe altele oferite de viață: cel al job-ului, al căsniciei, al relațiilor cu cei din jur etc. Însă, dacă știm ce vrem de la noi și de la ceilalți, cel mai probail putem să ne conturăm și un orizont de așteptări al comportamentelor copilului nostru. Cum ar trebui să procedăm?

Începând cu sfârșitul. Dacă cineva ne-ar pune să facem o listă cu ce ne-am dori de la copilul nostru în 10 minute, ne-ar fi destul de dificil. Nu ne apucăm să construim o casa fără schițe, nu? Dacă nu știm, nu spunem clar și nu valorificăm ceea ce contează pentru noi, de unde atunci să știe ceilalți? Cum transmitem acest lucru dacă nu prin ritm susținut, zilnic? Dacă nouă nu ne este clar, de ce ne-am aștepta ca celorlalți și, mai ales, copiilor să le fie clar?

Cei mai mulți părinți își doresc de la copiii lor, dincolo de partea academică, o parte comportamentală, care ține de planul personal, social și emoțional.

“Mi-aș dori ca fata mea/băiatul meu să aibe abilitatea:

– de a se bucura de viață,

– de a ști cum să comunice,

– de a putea forma relații și a ști cum să se integreze într-o comunitate,

– de a ști cum să-și valorifice punctele forte, nu numai ale sale, ci și ale celor din jur,

– de a putea să-și asume riscuri,

– de a ști cum să rezolve probleme,

– de a-și asuma responsabilități,

– de a ști cum să potenteze stresul și anxietatea și a-și găsi ritmul în care funcționează cel mai bine,

– de a-și construi o viață fericită cu momente de împlinire,

– de a fi creativ,

– de a ști ce vrea de la viață și ce vrea să facă cu ea, etc.”

Dacă vom întreba părinții ce își doresc pentru sau de la copiii lor, ei vor răspunde probabil: „Să fie fericiți!” Mai exact, cum putem traduce această „fericire”? Oare, în șansa de a deveni ei înșiși?

Nu, nu putem asigura rezultatul acestui profil, dar cu siguranță putem crea condițiile unei dezvoltări proprii.

Pentru ca un copil să poată internaliza comportamentele pe care ni le-am dori, trebuie să înceapă de la un model, chiar dacă acest lucru înseamnă pentru noi să reconsiderăm obiective, obiceiuri și comportamente, la rândul nostru. Nu ne putem aștepta să vedem la copiii noștri comportamente pe care noi înșine nu le avem, nu putem aștepta de la școală să facă minuni dacă profesorul din clasă nu practică aceste comportamente. Așa e firesc să pornesc la drum, având în minte sfârșitul, întrebându-mă cum mi-ar plăcea să fie copilul meu, ce tip de profesor vreau să aibe lângă el, ce model comportamental îi pot oferi eu însumi.

Și de vreme ce sfârșitul depinde la rândul lui de modul cum am început, să conștientizăm deci valorile pe care vrem să le imprimăm, ca profesori sau părinți, și să le detaliem și susținem în dinamica zilelor ce vor urma. Noi le putem da un exemplu de fericire copiilor noștri, arătându-le cum noi înșine știm să fim fericiți. Asta nu înseamnă că e o rețetă, ci doar o modalitate.

De unde și provocarea continuă cu noi înșine!

 

Versiunea revizuită a textului apărut inițial în SUPERBEBE:

http://www.superbebe.ro/articol_2053/pedagogul_raspunde__sa_incepem_cu_sfarsitul.html